Carta socială europeană a fost deschisă semnării la Torino, pe 18 octombrie 1961, statelor membre ale Consiliului Europei. Textele englez și francez sunt la fel de autentice, într-un singur exemplar depus în arhivele Consiliului; depozitarul e secretarul general, care notifică și pe directorul general al Biroului Internațional al Muncii. A intrat în vigoare la 26 februarie 1965, în a treizecea zi după al cincilea instrument. Nu e Carta revizuită din 1996, nu e protocolul adițional din 1988 și nu e protocolul din 1995 privind plângerile colective.

Partea I enunță nouăsprezece scopuri, de la dreptul la muncă și la condiții juste până la protecția lucrătorilor migranți. Articolul 20 le tratează ca o declarație de obiective. Partea a II-a, articolele 1–19, devine obligatorie numai în măsura acceptată: fiecare parte trebuie să se lege de cel puțin cinci dintre articolele 1, 5, 6, 12, 13, 16 și 19 și, în total, de cel puțin zece articole sau patruzeci și cinci de paragrafe numerotate. Selecția se notifică la depunerea instrumentului și poate fi lărgită ulterior, cu efect din a treizecea zi.

Articolul 1 privește dreptul la muncă, inclusiv un nivel ridicat și stabil al ocupării și servicii de plasare gratuite. Articolele 2–4 privesc durata muncii, sărbătorile plătite, concediul anual de cel puțin două săptămâni, repausul săptămânal, securitatea și sănătatea în muncă și o remunerație care să asigure un nivel de trai decent, plata egală pentru muncă de valoare egală și un preaviz rezonabil. Articolul 5 garantează libertatea lucrătorilor și a angajatorilor de a se organiza. Articolul 6 promovează consultarea, negocierea colectivă și concilierea și recunoaște dreptul la acțiune colectivă în conflictele de interese, inclusiv dreptul la grevă, în limitele obligațiilor din acordurile colective deja încheiate. Clauza numește dreptul, nu descrie o acțiune.

Articolul 7 protejează copiii și tinerii în muncă, prin limite de vârstă, de durată și de muncă de noapte pe care le fixează convenția și legea internă. Articolul 8 protejează femeile salariate, inclusiv în legătură cu maternitatea. Articolele 9 și 10 privesc orientarea și formarea profesională. Articolul 11, protecția sănătății. Articolele 12–14, securitatea socială, asistența socială și medicală și serviciile de binefacere. Articolul 15, formarea, readaptarea și reintegrarea persoanelor cu dizabilități. Articolele 16 și 17, protecția familiei și a mamelor și copiilor, indiferent de starea civilă. Articolele 18 și 19, exercitarea unei ocupații remunerate pe teritoriul altei părți și protecția lucrătorilor migranți și a familiilor lor. Niciunul nu e un regulament de angajare.

Partea a IV-a organizează controlul prin rapoarte bienale asupra dispozițiilor acceptate și prin rapoarte, la intervalele cerute de Comitetul Miniștrilor, asupra celor neacceptate. Rapoartele sunt examinate de un comitet de experți, cu participarea Organizației Internaționale a Muncii, apoi de un subcomitet guvernamental, de Adunarea Consultativă și de Comitetul Miniștrilor. Articolul 20 alineatul 5 cere un sistem de inspecție a muncii potrivit condițiilor naționale, fără a-i descrie metodele.

Articolul 30 permite derogări în timp de război sau de pericol public, în limitele strict cerute de situație. Articolul 31 admite restrângeri prevăzute de lege și necesare într-o societate democratică. Articolul 32: carta nu aduce atingere drepturilor mai favorabile din legea internă sau din alte instrumente. Articolul 33: punerea în aplicare se poate face și prin convenții colective. Articolul 34 permite extinderea teritorială. Articolul 38 face anexa parte integrantă.

Articolul 35: ratificare sau aprobare prin depunere la secretarul general; pentru un semnatar ulterior, intrarea în vigoare în a treizecea zi de la propriul instrument. Articolul 36: amendamentele intră în vigoare în a treizecea zi după acceptarea de către toate părțile. Articolul 37: denunțarea numai la capătul a cinci ani de la intrarea în vigoare pentru partea respectivă sau al unor perioade succesive de doi ani, cu un preaviz de șase luni, cât timp rămân cel puțin cinci părți; o parte nu poate coborî sub zece articole sau patruzeci și cinci de paragrafe, nici să renunțe la nucleul ales potrivit articolului 20. Coperta arată Mole Antonelliana din Torino, reper al orașului unde a fost deschisă carta, nu sala de semnare.

Surse consultate: European Social Charter; textul oficial, European Social Charter (ETS No. 35).