Convenția africană privind conservarea naturii și a resurselor naturale a fost semnată la Alger, pe 15 septembrie 1968, de șefii de stat și de guvern ai statelor africane independente, reuniți acolo. Textele englez și francez sunt la fel de autentice. Originalul se depune la secretarul administrativ general al Organizației Unității Africane. Nu e Convenția de la Londra din 1933 privind flora și fauna, pe care articolul XXI o face să înceteze în statele unde convenția de la Alger intră în vigoare, nici convenția revizuită de la Maputo din 2003.

Articolul I instituie convenția. Articolul II, principiul: măsuri necesare pentru conservarea, folosirea și dezvoltarea solului, apei, florei și faunei, pe baze științifice și în interesul populației. Articolul III definește resursele naturale ca regenerabile și deosebește, cadru, rezervația strictă, parcul național și rezervația specială. Articolele IV–VI cer planuri de folosire a terenului, combaterea eroziunii, politici de apă de suprafață și subterană — inclusiv consultare unde resursele sunt comune — și ocrotirea florei, cu păduri, incendii de vegetație, pășunat și grădini botanice, tot cadru.

Articolul VII: conservarea faunei în interiorul și în afara ariilor, plus legislație privind vânătoarea, captura și pescuitul, cu autorizări și cu interzicerea unor metode considerate distructive, fără un catalog operațional. Articolul VIII: specii amenințate în clasa A (protecție totală, excepții doar în interes național sau științific) și clasa B (autorizare specială); anexa poate fi completată intern. Articolul IX reglementează, tot cadru, circulația specimenelor și a trofeelor. Articolul X: menținerea și, la nevoie, extinderea ariilor de conservare, inclusiv în apele teritoriale.

Articolul XV: un organism național unic sau un mecanism de coordonare. Articolul XVI: cooperare interstatală, rapoarte către OUA și reuniuni la cererea a cel puțin trei state, cu aprobarea a două treimi. Articolul XVII: excepții pentru interesul suprem al statului, forță majoră, apărarea vieții, foamete, sănătate publică și apărarea bunurilor, precis delimitate. Articolul XVIII: diferende nerezolvate prin negociere, la Comisia de mediere, conciliere și arbitraj a OUA.

Articolul XIX: deschidere spre semnare imediat după aprobarea de către Adunarea șefilor de stat; ratificare depusă la secretarul administrativ general. Articolul XX: rezerve posibile, dar nu la articolele II–XI. Articolul XXI: forța în a treizecea zi după al patrulea instrument — 16 iunie 1969. Articolul XXII: aderare a oricărui stat african independent și suveran. Articolul XXIII: denunțare după cel puțin cinci ani de la forță, cu efect după un an. Articolul XXIV: revizuire după cinci ani; anexa poate fi actualizată de organul OUA, cu forță după trei luni. Printre semnatari: de la Algeria la Zambia, în lista oficială de patruzeci de state.

Textul consultat e versiunea CAB/LEG/24.1 de pe site-ul Uniunii Africane. Convenția revizuită de la Maputo a înlocuit-o ulterior pentru statele părți la textul din 2003. Depozitarul de azi e Comisia Uniunii Africane.

Coperta: Grande Poste din Alger, reper al orașului reuniunii șefilor de stat; nu pretindem sala. Wikimedia Commons, licență liberă.

Surse consultate: African Convention on the Conservation of Nature and Natural Resources; African Convention on the Conservation of Nature and Natural Resources (AU CAB/LEG/24.1).