Decizia de a-l elimina pe David Walliams din programul unui festival organizat de Waterstones, cel mai mare lanț de librării din Marea Britanie, a trecut relativ discret în afara spațiului cultural britanic. Și totuși, acest gest aparent minor spune mai mult despre direcția în care se îndreaptă cultura occidentală decât multe dezbateri politice zgomotoase.

David Walliams nu este un autor marginal. Este unul dintre cei mai cunoscuți și mai vânduți autori de cărți pentru copii din Regatul Unit, cu milioane de exemplare vândute, tradus în zeci de limbi și prezent constant în școli, biblioteci și programe educaționale. Scoaterea sa dintr-un festival de carte nu este un detaliu logistic, ci o decizie cu semnificație simbolică.

Oficial, nu a fost invocată nicio sancțiune juridică și nu există vreo hotărâre judecătorească împotriva autorului. Contextul este legat de controverse mai vechi, de declarații și glume considerate ofensatoare, readuse periodic în discuție într-un climat public tot mai sensibil și mai precaut. Nu faptele recente au contat, ci percepția publică și riscul de reacții negative.

Ceea ce se întâmplă în acest caz nu este o formă de cenzură impusă de stat, ci ceva mai subtil: auto-cenzura corporativă. O instituție culturală privată decide că asocierea cu un autor poate deveni un risc reputațional. Nu pentru că legea o cere, ci pentru că imaginea trebuie protejată într-un mediu dominat de reacții rapide și presiune online.

Astfel, decizia nu mai aparține cititorilor, criticilor literari sau comunității educaționale, ci departamentelor de comunicare și management al riscului. Cultura începe să fie filtrată nu după valoare artistică, ci după gradul de "siguranță" al autorului.

Este relevant faptul că Waterstones nu a retras cărțile lui David Walliams de la vânzare. Ele continuă să fie disponibile pe rafturi. Mesajul transmis este însă clar: poți fi publicat, dar nu promovat; poți exista comercial, dar nu simbolic; poți scrie, dar nu participa pe deplin la spațiul public cultural.

În cazul literaturii pentru copii, implicațiile sunt și mai sensibile. Copiii nu aleg cărți în funcție de controverse sociale sau de dezbateri culturale. Ei citesc povești. Deciziile luate de adulți, din frică sau exces de precauție, ajung să afecteze accesul copiilor la autori populari din motive care nu țin de conținutul operelor.

Cazul Walliams ridică o întrebare esențială: mai este cultura un spațiu al creației, al imperfecțiunii și al greșelii umane, sau devine un teritoriu steril, în care doar cei fără trecut problematic sunt acceptați? Dacă fiecare greșeală sau glumă neinspirată devine motiv de excludere, lista autorilor "acceptabili" se va restrânge rapid.

Mai grav este precedentul creat. Astăzi este vorba de un autor pentru copii. Mâine poate fi un scriitor, un profesor, un jurnalist sau un artist. Când instituțiile culturale ajung să se ghideze exclusiv după teama de reacții online, cultura încetează să mai fie un spațiu al dialogului și devine un produs atent sterilizat.

Aceasta nu este o pledoarie pentru David Walliams ca persoană. Este o analiză a mecanismului. Un mecanism în care frica de controversă ajunge să decidă cine are voie să fie prezent și cine trebuie scos din decor. Iar într-o societate care pretinde că apără libertatea de expresie, acest mecanism ar trebui privit cu mult mai multă atenție.

În final, întrebarea rămâne deschisă: dacă marile instituții culturale decid cine este "sigur" și cine este "problematic", ce mai rămâne din libertatea artistică? Iar dacă răspunsul este "doar ce nu deranjează", atunci problema nu mai este un autor scos dintr-un festival, ci direcția în care se îndreaptă cultura însăși.