Lumina Soarelui pare albă, dar este un amestec de lungimi de undă. Când trece prin atmosferă, interacționează cu moleculele de azot și oxigen. Pentru particule mult mai mici decât lungimea de undă, intervine împrăștierea Rayleigh: componentele scurte, în special albastrul, sunt trimise în toate direcțiile. De aceea bolta pare albastră în timpul zilei.

Violetul este împrăștiat și mai puternic, însă Soarele emite mai puțin violet decât albastru, o parte este absorbită sus în atmosferă, iar ochiul uman e mai puțin sensibil la violet. Rezultatul perceput rămâne albastru, nu violet.

La apus, Soarele stă aproape de orizont. Drumul luminii prin aer se lungește. O mare parte din albastru este scoasă din direcția privirii, astfel că roșul, portocaliul și galbenul rămân pe linia dintre ochi și disc. Același soare, aceeași atmosferă, alt traseu optic.

Praful, fumul, poluarea și picăturile fine nu „pictează” singure apusul, dar schimbă absorbția și împrăștierea. Două seri cu Soarele în aceeași poziție pot arăta foarte diferit.

Pe Lună, fără o atmosferă comparabilă, cerul rămâne negru și când Soarele e vizibil. Albastrul nu aparține spațiului și nici discului solar: este un efect al luminii care traversează aerul terestru.

Explicația descrie o atmosferă relativ curată. Norii, aerosolii și ceața pot schimba nuanțele fără a anula mecanismul Rayleigh.

Imagine: Mr BondMax, cer colorat deasupra Maldivelor. Wikimedia Commons, CC BY-SA 4.0. Decupată la 16:9. Licență. Fișierul original.

Surse consultate: NASA Space Place — Why Is the Sky Blue?; Encyclopaedia Britannica — Rayleigh scattering.