Guvernul a ieșit la rampă cu un anunț care sună bine la televizor: "reechilibrăm cooperarea cu OMV Petrom", mărim redevențele cu 40%, compania preia costuri de mediu și renunță la litigii, iar România își consolidează "independența energetică". În spatele acestui ambalaj, însă, esența e simplă și incomodă: statul tocmai a prelungit cu 15 ani licențe onshore până în 2043 și a mai dat timp suplimentar pentru explorare offshore, fix în momentul în care publicul cere (de ani de zile) transparență, condiții ferme și un control real asupra exploatării resurselor.


Da, majorarea redevențelor există pe comunicat. Dar întrebarea corectă nu e "sună bine?" - ci "cât înseamnă în bani, în ce condiții, cu ce garanții și cine verifică?". Pentru că România s-a mai ars o dată (și încă o dată) cu contracte "istorice" la care am aplaudat la început și am plătit nota la final.

Ce s-a decis, concret (dincolo de PR)

Din informațiile apărute public până acum, pachetul are câteva componente-cheie:

Prelungirea licențelor onshore ale OMV Petrom cu 15 ani, până în 2043 (licențe preluate la privatizare), cu ideea că firma va continua explorarea pentru a înlocui zăcămintele epuizate.


Prelungirea cu 2 ani a perioadei de explorare în Marea Neagră (până în 2027) și planul de foraj al unui nou puț (menționat ca proiect de explorare după Neptun Deep).


Creșterea redevențelor (royalties) pe onshore cu circa 40%, conform memorandumului și comunicatelor oficiale.


Asumarea de către OMV Petrom a costurilor de mediu pentru închiderea sondelor abandonate, inclusiv costuri retroactive estimate la ~600 milioane euro (sumă vehiculată în presă internațională).


Renunțarea la litigii/procese (prezentată ca un câștig al statului).


Compania spune că va comunica impactul net abia în T1 2026, după ce principiile vor fi introduse în legislație și contracte actualizate. Cu alte cuvinte: azi e aplauzul, mâine e matematica.


Sună ca un "deal". Problema este că sună și a "deal făcut pe repede-înainte, cu multe spații albe".

Unde începe suspiciunea: 40% din ce?

"Redevențe majorate cu 40%" e o formulă perfectă pentru comunicate, dar inutilă fără baza de calcul. Dacă pornești de la o redevență mică, 40% poate însemna o creștere care arată frumos în procente și modest în buget. Comunicările publice vorbesc despre "o parte echitabilă" pentru România - dar echitabil nu e un adjectiv, e o cifră.


Și mai e o întrebare: redevențele cresc automat printr-o lege clară și verificabilă, sau rămân dependente de contracte și hotărâri care pot fi reinterpretate? Reuters notează explicit că OMV Petrom va anunța impactul net după includerea în legislație și actualizarea contractelor. Asta nu e "final". Asta e "urmează să vedem".
Reuters

Dacă Guvernul chiar a negociat "istoric", atunci ar trebui să publice rapid, integral și clar:

formula redevenței (nu doar procentul de creștere),

mecanismele de audit,

sancțiunile pentru neconformare,

modul de actualizare cu inflația și prețurile,

clauzele de protecție pentru consumatori (dacă tot invocă interesul național).

Altfel, rămâne doar marketing politic.

Prelungirea până în 2043: partea pe care Guvernul o spune mai încet

Aici e miezul: statul oferă 15 ani în plus. Asta nu e un detaliu tehnic, e o decizie strategică. Iar când oferi 15 ani, nu o faci pentru că ai mărit redevența cu 40% în comunicat, ci pentru că ai calculat că România câștigă mult mai mult, pe termen lung, din condiții solide.

Dar publicul nu vede (încă) nici calculele, nici contractele. În schimb, vede o poveste repetată: "independență energetică". Și da, Neptun Deep e prezentat drept proiect major, cu potențial de a dubla producția României din 2027, iar România ar putea deveni un jucător important în UE.


Însă tocmai pentru că e strategic, transparența ar trebui să fie dublă, nu înjumătățită.

Vocile "contra": opoziție politică, critici civice, energie vs. climă
1) Opoziția politică: "resursele României nu se dau pe promisiuni"

Reuters menționează criticile venite din zona opoziției, care atacă ideea de prelungire a licențelor și cer control mai ferm asupra exploatării resurselor.


Indiferent ce crezi despre actorii politici, observația de fond rămâne: un stat care își respectă cetățenii nu negociază resurse strategice doar prin comunicate optimiste.

2) Critici civice și de mediu: Neptun Deep nu e "independență", e blocaj pe fosil

Pe partea de societate civilă, există o opoziție consistentă față de extinderea și accelerarea proiectelor de gaze, în special în Marea Neagră. Greenpeace a descris Neptun Deep ca o amenințare climatică și un proiect care "blochează" regiunea într-un sistem fosil, cu impact asupra biodiversității și climei, cerând stoparea proiectelor noi de combustibili fosili.


Bankwatch, de asemenea, a criticat proiectul Neptun Deep ca fiind incompatibil cu angajamentele climatice și l-a încadrat într-o logică de greenwashing, atrăgând atenția asupra efectelor asupra crizei climatice.


Aici Guvernul face un truc vechi: amestecă două planuri diferite:

securitatea energetică (legitimă),

și justificarea oricărei extinderi fosile (discutabilă).

A fi critic față de un contract cu OMV Petrom nu înseamnă automat "anti-România". Înseamnă să vrei un stat care negociază dur, transparent și cu garanții.

3) Spațiul online (neoficial): "prea puțin, prea târziu, prea opac"

Chiar și fără o listă de postări "virale", temele recurente din reacțiile publice (comentarii, discuții, forumuri) se învârt în jurul a trei idei:

"40% e fum" dacă nu vedem baza de calcul și efectul net.

"2043 e mult" pentru o companie privată care exploatează resurse strategice.

"memorandum + hotărâre" sună a ocolire a unei dezbateri serioase în Parlament și în societate.

Iar Guvernul, în loc să închidă rapid aceste suspiciuni cu documente și cifre, a ales varianta confortabilă: sloganuri.

"România scapă de costuri de mediu": excelent... dacă e real și executabil

În teorie, faptul că OMV Petrom ar acoperi costurile de închidere a sondelor abandonate (inclusiv retroactiv) ar fi o victorie clară pentru stat. Reuters vorbește de costuri retroactive estimate la 600 milioane euro.


Dar orice om care a văzut un contract mare știe că diavolul stă în:

- definiții ("ce înseamnă exact 'abandoned wells'?"),

- audit ("cine certifică lucrările?"),

- termene ("când plătește?"),

- garanții ("ce se întâmplă dacă proiectul se reconfigurează?").

Dacă nu există un mecanism public de monitorizare și un calendar clar, atunci "preia costurile" poate deveni, în practică, o promisiune elastică.

Independența energetică nu se măsoară în conferințe de presă

Guvernul vinde acest acord ca parte din consolidarea independenței energetice. În același timp, Neptun Deep e prezentat ca proiect care poate dubla producția din 2027, cu 100 miliarde m3 estimate ca resursă recuperabilă și investiții de ordinul miliardelor.


Dar independența energetică reală nu înseamnă doar "mai mult gaz". Înseamnă:

- reguli fiscale clare, predictibile și avantajoase statului,

- investiții în infrastructură și stocare,

- protecție pentru consumatori,

- diversificare (inclusiv regenerabile, eficiență, interconectări),

și instituții capabile să negocieze fără să înghită "pachetul" unei corporații.

Când statul își laudă propriul memorandum, dar nu arată încă documentele în detaliu și impactul bugetar, e greu să crezi că negociază de pe poziție de forță. Mai degrabă pare că negociază ca de obicei: cu grijă pentru imagine, mai puțină grijă pentru control.

Ce ar trebui să ceară publicul (și presa) imediat

Dacă Guvernul chiar vrea să convingă că nu e încă un episod de "privatizare fără dinți", atunci sunt câteva cerințe minimale:

Publicarea integrală a memorandumului și a tuturor anexelor relevante (cu excepții justificate strict).

Un calcul oficial: estimarea creșterii de venituri la buget pe 15 ani, pe scenarii de preț și producție.

Clauze de audit și sancțiuni publice: cine verifică, cum verifică, ce pățește compania dacă nu respectă.

Garanții de mediu: calendar, sume, instrumente de garantare (scrisori de garanție, escrow etc.).

Dezbatere reală, nu bifată: consultare cu experți, societate civilă, mediul academic și autorități locale.

Angajamente pentru consumatorii români, dacă tot invoci interesul național: mecanisme clare care să reducă volatilitatea și să prevină situații în care România exportă ieftin și cumpără scump.

Fără aceste lucruri, acordul rămâne o poveste bună pentru o zi de știri și o problemă mare pentru următorii 15 ani.

Concluzia incomodă: "reechilibrarea" nu se declară, se demonstrează

Guvernul a vrut să marcheze o victorie: "am scos mai mult de la OMV". Poate că a scos. Poate că nu. Deocamdată, din ce e public, vedem mai mult forma decât fondul: procente fără bază, promisiuni fără contracte, "independență" fără transparență.

Și aici vine partea pe care politicienii o urăsc: resursele naturale nu sunt ale Guvernului, sunt ale României. Nu negociezi 15 ani din viitorul unei țări ca pe o postare de Facebook. Negociezi cu cifre, cu documente, cu garanții - și cu respect pentru cetățeni.

Până când Guvernul pune pe masă toate detaliile și lasă societatea să le vadă, "reechilibrarea" rămâne un cuvânt frumos. Iar prelungirea licențelor până în 2043 rămâne o realitate dură.