La 10 septembrie 2026 se împlinesc 24 de ani de când Elveția a devenit oficial membră a Organizației Națiunilor Unite, într-un moment neobișnuit al istoriei relațiilor internaționale. Deși găzduia de zeci de ani instituții și organizații internaționale și era profund implicată în diplomația mondială, Elveția a devenit membră cu drepturi depline a ONU abia la 10 septembrie 2002.

Motivul principal pentru această aderare târzie a fost unul dintre principiile definitorii ale statului elvețian: neutralitatea. Elveția are o tradiție îndelungată de neutralitate în conflictele dintre alte state. Această poziție a influențat politica sa externă timp de generații și a făcut ca aderarea la organizații internaționale cu dimensiune politică să fie privită multă vreme cu prudență.

Situația era cu atât mai interesantă cu cât Geneva devenise deja unul dintre cele mai importante centre ale diplomației internaționale. Orașul găzduise sediul Societății Națiunilor, organizația internațională creată după Primul Război Mondial. După cel de-Al Doilea Război Mondial și apariția Organizației Națiunilor Unite în 1945, Geneva și-a păstrat rolul internațional. Palatul Națiunilor a devenit sediul european al ONU, iar numeroase agenții și organizații internaționale și-au stabilit activitatea în Elveția.

Astfel s-a creat o situație aparent paradoxală: una dintre principalele capitale diplomatice ale sistemului ONU se afla într-o țară care nu era membră a Organizației Națiunilor Unite. Elveția participa totuși la numeroase activități internaționale și era membră a mai multor agenții specializate asociate sistemului ONU.

Problema aderării complete a fost discutată în repetate rânduri. În 1986, populația elvețiană a fost chemată la referendum pentru a decide dacă țara ar trebui să intre în ONU. Rezultatul a fost categoric: aproximativ trei sferturi dintre alegători au respins aderarea. Pentru mulți elvețieni, apartenența la ONU ridica întrebări privind păstrarea neutralității și independenței politicii externe.

În următorii ani însă, contextul internațional s-a schimbat. Războiul Rece s-a încheiat, cooperarea internațională s-a intensificat, iar Elveția era deja implicată într-un număr mare de instituții multilaterale. Subiectul aderării la ONU a revenit astfel în dezbaterea publică. De această dată, procesul a pornit prin intermediul unei inițiative populare, un instrument caracteristic democrației directe elvețiene.

La 3 martie 2002, cetățenii au votat din nou. Rezultatul a fost foarte strâns, dar istoric: 54,6% dintre alegători au susținut aderarea la Organizația Națiunilor Unite. Pentru aprobarea inițiativei era necesară și majoritatea cantoanelor, condiție care a fost de asemenea îndeplinită. Câteva luni mai târziu, procesul diplomatic a fost finalizat. La 10 septembrie 2002, Adunarea Generală a ONU a admis Elveția ca al 190-lea stat membru al organizației.

Evenimentul a avut o particularitate importantă: Elveția a devenit membră ONU în urma unei decizii directe a populației sale, exprimată prin referendum. Aderarea nu a însemnat renunțarea la neutralitatea elvețiană. Elveția și-a menținut politica de neutralitate, continuând în același timp să participe activ la diplomația multilaterală, ajutorul umanitar, dezvoltarea internațională, mediere și alte activități ale ONU.

Geneva a rămas unul dintre principalele centre mondiale ale diplomației. Biroul Națiunilor Unite de la Geneva și numeroase organizații internaționale din oraș joacă un rol major în domenii precum drepturile omului, sănătatea, munca, comerțul, refugiații și cooperarea internațională. Aderarea din 2002 reprezintă astfel un episod aparte în istoria ONU: Elveția nu era o țară izolată care a decis brusc să participe la relațiile internaționale, ci una dintre gazdele principale ale diplomației mondiale care își schimba statutul oficial.

La 24 de ani de la aderare, data de 10 septembrie 2002 rămâne momentul în care Elveția a transformat o lungă relație de cooperare cu Organizația Națiunilor Unite într-o apartenență deplină, încercând în același timp să păstreze unul dintre principiile centrale ale identității sale politice: neutralitatea.

Sursă consultată: Switzerland and the United Nations | Wikipedia