La 13 septembrie 1993, pe peluza Casei Albe de la Washington, avea loc una dintre cele mai cunoscute ceremonii diplomatice ale sfârșitului de secol XX. În 2026 se împlinesc 33 de ani de la semnarea Declarației de Principii privind aranjamentele interimare de autoguvernare, cunoscută drept Acordul de la Oslo sau Acordurile de la Oslo.

Cine a semnat și cine a strâns mâna

Documentul a fost semnat de Mahmoud Abbas, negociator al Organizației pentru Eliberarea Palestinei, și de Shimon Peres, ministrul israelian de externe. Martori au fost secretarul de stat american Warren Christopher și ministrul rus de externe Andrei Kozîrev. Ceremonia este cunoscută mai ales pentru imaginea în care Yitzhak Rabin și Yasser Arafat și-au strâns mâna în prezența președintelui Bill Clinton. Rabin și Arafat au participat la ceremonie și au reprezentat politic cele două părți; semnăturile formale de pe declarație sunt ale lui Peres și Abbas.

Negocieri secrete în Norvegia

Acordul fusese pregătit prin discuții secrete desfășurate în Norvegia, în paralel cu procesul diplomatic oficial început după Conferința de la Madrid. Statele Unite nu au condus negocierile secrete inițiale. Office of the Historian al Departamentului de Stat notează că administrația Clinton a fost informată, dar s-a implicat puțin în ele; ulterior a investit timp și resurse în implementare.

Recunoaștere reciprocă, dar nu un tratat final

În contextul procesului Oslo, Israelul a recunoscut OEP drept reprezentant al palestinienilor. OEP a recunoscut dreptul Israelului de a exista în pace și a renunțat oficial la terorism. Declarația prevedea crearea unei Autorități Palestiniene care să preia anumite responsabilități de guvernare în Cisiordania și Fâșia Gaza, pe un orizont interimar de cinci ani. Nu era un tratat final de pace. Problemele cele mai dificile — frontierele, refugiații, statutul Ierusalimului, securitatea și relațiile permanente — urmau să fie negociate ulterior.

Speranță, apoi criză

După decenii de conflict, ceremonia a creat speranța că negocierile directe ar putea produce o soluție politică durabilă. Imaginea Rabin–Arafat–Clinton a devenit unul dintre simbolurile anilor 1990. Procesul a continuat cu alte înțelegeri, inclusiv acordul de la Taba, cunoscut drept Oslo II, în septembrie 1995. Speranțele inițiale nu s-au transformat însă într-un acord final. Au urmat atentate, confruntări, dispute privind teritoriile, frontierele și Ierusalimul. Yitzhak Rabin a fost asasinat în noiembrie 1995 de un extremist israelian care se opunea acordurilor. Până la finalul administrației Clinton, scrie Office of the Historian, procesul de pace eșuase, iar o nouă rundă de violență începuse.

33 de ani mai târziu

Aniversarea din 2026 este tratată aici ca istorie diplomatică, nu ca o afirmație că acordurile au rezolvat conflictul. Acordurile de la Oslo au creat instituții și mecanisme care au influențat profund relațiile israeliano-palestiniene, dar nu au produs acordul permanent de pace anticipat în 1993.

Imagine: Vince Musi / The White House, 13 septembrie 1993. Lucrare a guvernului federal al SUA, domeniu public. Fișierul de pe Wikimedia Commons. Imaginea a fost decupată la 16:9.

Surse consultate: The Oslo Accords and the Arab-Israeli Peace Process (U.S. Department of State, Office of the Historian); Remarks at the Signing Ceremony for the Israeli-Palestinian Declaration of Principles (13 September 1993).