La 16 septembrie 1987, reprezentanții statelor reuniți la Montreal au adoptat Protocolul de la Montreal privind substanțele care epuizează stratul de ozon. Astăzi, 16 septembrie 2026, se împlinesc 39 de ani de la adoptarea acordului, iar aceeași dată este marcată de Organizația Națiunilor Unite drept Ziua Internațională pentru Protecția Stratului de Ozon.

Tema oficială din 2026 este „Global action for a cooler planet” — Acțiune globală pentru o planetă mai răcoroasă. Anul marchează și zece ani de la adoptarea Amendamentului de la Kigali, care a extins impactul Protocolului prin reducerea treptată a hidrofluorocarburilor, gaze cu efect de seră foarte puternice.

Povestea Protocolului începe cu o problemă invizibilă cu ochiul liber. Stratul de ozon din stratosferă absoarbe o parte importantă a radiației ultraviolete nocive provenite de la Soare. În a doua jumătate a secolului XX, oamenii de știință au descoperit că anumite substanțe produse de om, în special clorofluorocarburile — CFC — puteau ajunge în stratosferă și contribui la distrugerea ozonului.

CFC-urile fuseseră utilizate pe scară largă în refrigerare, aer condiționat, aerosoli, spume și alte aplicații. Stabilitatea lor, care le făcea utile industrial, permitea totodată unora dintre aceste molecule să persiste suficient de mult pentru a ajunge în atmosfera superioară.

În stratosferă, radiația ultravioletă poate descompune moleculele și elibera atomi de clor. Aceștia participă la reacții catalitice care distrug molecule de ozon.

În anii 1980, observațiile asupra pierderii severe de ozon deasupra Antarcticii au transformat problema într-o urgență științifică și politică internațională. Expresia „gaura din stratul de ozon” a intrat în vocabularul public.

În 1985 fusese adoptată Convenția de la Viena pentru protecția stratului de ozon, care a creat cadrul cooperării internaționale. Protocolul de la Montreal din 1987 a adăugat măsuri concrete de control asupra producției și consumului substanțelor care epuizează ozonul.

Protocolul a fost adoptat la Montreal la 16 septembrie 1987 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989. Registrul tratatelor ONU indică în prezent 198 de părți, ceea ce îi conferă participare universală.

Acordul nu a rămas neschimbat. De-a lungul timpului, statele au înăsprit controalele și au adăugat substanțe. Această capacitate de ajustare pe baza evoluției științei este una dintre caracteristicile centrale ale regimului de protecție a ozonului.

Rezultatul este considerat unul dintre marile succese ale cooperării internaționale de mediu. Producția și consumul multor substanțe care distrug ozonul au fost eliminate sau reduse drastic.

Totuși, refacerea stratului de ozon este lentă. Multe dintre substanțele istorice rămân în atmosferă timp de decenii. De aceea, efectele politicilor adoptate în urmă cu zeci de ani continuă să se desfășoare astăzi.

Protocolul are și o dimensiune climatică. Unele substanțe care epuizează ozonul sunt și gaze cu efect de seră puternice. Eliminarea lor a evitat o cantitate semnificativă de încălzire suplimentară.

În 2016, statele au adoptat Amendamentul de la Kigali. Acesta vizează reducerea treptată a hidrofluorocarburilor — HFC. HFC-urile nu distrug stratul de ozon în același mod ca CFC-urile, dar multe au un potențial foarte ridicat de încălzire globală.

În 2026 se împlinesc zece ani de la Kigali. Tocmai de aceea tema ONU din acest an, „Global action for a cooler planet”, pune accent pe legătura dintre răcirea necesară societății moderne, eficiența energetică și reducerea gazelor cu efect de seră.

ONU arată că implementarea completă a Amendamentului de la Kigali ar putea evita până la aproximativ 0,5°C de încălzire globală până la sfârșitul secolului. Beneficiile pot fi și mai mari atunci când tranziția către agenți frigorifici cu impact redus este combinată cu aparate de răcire mai eficiente energetic.

Acest aspect devine tot mai important într-o lume în care temperaturile ridicate cresc cererea pentru aer condiționat și refrigerare. Răcirea este esențială pentru sănătate, alimente, medicamente și activitatea economică, dar modul în care este produsă poate influența clima.

Protocolul de la Montreal demonstrează și rolul finanțării și al transferului tehnologic. Statele în curs de dezvoltare au primit perioade diferențiate și sprijin pentru tranziția către tehnologii alternative.

Ziua de 16 septembrie a devenit oficial Ziua Internațională pentru Protecția Stratului de Ozon tocmai pentru a comemora adoptarea Protocolului.

Este important să nu se afirme că problema ozonului este „rezolvată complet”. Recuperarea este în curs, iar monitorizarea rămâne necesară. Emisiile ilegale sau neașteptate, schimbările atmosferice și interacțiunile cu clima continuă să fie urmărite de oamenii de știință.

La 39 de ani de la adoptare, Protocolul de la Montreal rămâne un exemplu rar de problemă globală în care avertismentul științific, acordul politic, finanțarea și schimbarea tehnologică au fost legate într-un mecanism internațional de lungă durată.

În 1987, obiectivul central era protejarea ozonului. În 2026, același sistem contribuie și la o provocare mai largă: reducerea impactului climatic al unei lumi care are nevoie de tot mai multă răcire.

Mesajul aniversării este, prin urmare, dublu: stratul de ozon arată că deteriorarea mediului poate fi încetinită și inversată prin acțiune coordonată, dar succesul depinde de continuarea implementării și adaptării politicilor pe termen lung.

Imagine: NASA / Goddard Space Flight Center, GPN-2002-000117, domeniu public. Imagine a găurii de ozon de deasupra Antarcticii, nu o fotografie a conferinței de la Montreal din 1987. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: International Day for the Preservation of the Ozone Layer | United Nations; The Montreal Protocol | UNEP Ozone Secretariat.