Apa de râu are, de obicei, un gust aproape neutru; cea de mare e sărată. Nu pentru că râurile n-ar duce săruri, ci pentru că duc puțin, iar oceanele colectează ionii pe intervale geologice lungi.

Ploaia dizolvă dioxid de carbon și devine ușor acidă. Curgând peste roci, accelerează alterarea chimică și eliberează ioni. Sodiul și clorura domină sarea marină; magneziul, sulfatul, calciul și potasiul completează lista. NOAA și USGS descriu același circuit: de la versant la bazin.

Fundul mării adaugă o a doua sursă. Apa pătrunde în fisuri, se încălzește, reacționează cu scoarța și iese prin izvoare hidrotermale. Vulcanismul submarin participă la schimbul chimic.

La evaporare, moleculele de apă pleacă în atmosferă; majoritatea sărurilor rămân. Precipitațiile reîntorc apa pe uscat și o trimit din nou spre mare. Oceanele nu se sărează totuși la nesfârșit: ionii intră în minerale, în organisme, în sedimente și în depozite de evaporite. Intrările și ieșirile tind spre un echilibru dinamic.

Media globală e de circa 35 de grame de săruri la un kilogram de apă de mare. Evaporarea puternică o ridică local; ploaia, fluviile și gheața topită o scad. Nu e o constantă a fiecărui golf.

Gustul sărat e arhiva acestui proces, nu o rețetă de bucătărie. Fiecare râu aduce puțin; timpul și ciclul apei fac restul.

Imagine: coastă stâncoasă la Treyarnon Bay / Wikimedia Commons, geograph.org.uk. Țărm, nu o diagramă de salinitate. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Why is the ocean salty? | NOAA Ocean Service; Why is the ocean salty? | U.S. Geological Survey.