Mirosul de pământ ud după o ploaie de vară pare să vină din apă. Picătura, însă, e aproape fără aromă. Ce recunoaștem e un amestec de molecule care stăteau pe sol și în sol, puse în mișcare când suprafața uscată e udată din nou.

Cercetătorii australieni Isabel Joy Bear și Richard Grenfell Thomas au numit fenomenul „petrichor” în 1964. Termenul leagă piatra de „ichor”, fluidul mitologic al zeilor greci. Ei au descris uleiurile vegetale care se depun pe pietre și particule în perioadele uscate și sunt redistribuite la revenirea umezelii.

Un al doilea ingredient, mai ascuțit, este geosmina, produsă de microorganisme din sol, inclusiv bacterii din genul Streptomyces. Nasul uman o detectează la concentrații foarte mici, de aceea aroma poate apărea înainte ca ploaia să se întețească.

Camerele de mare viteză, în experimente publicate de cercetători de la MIT, arată cum o picătură care lovește o suprafață poroasă poate forma bule minuscule. Când acestea se sparg, eliberează aerosoli care duc moleculele în aer. Ploaia ușoară sau moderată e adesea mai eficientă decât o aversă care spală imediat suprafața.

„Mirosul furtunii” de dinaintea descărcării e altceva. Ozonul adus spre sol de curenți poate da o notă ascuțită, distinctă de petrichorul cald de după contactul picăturilor cu pământul. Cele două nu trebuie amestecate în aceeași explicație.

Petrichorul e deci întâlnirea dintre chimia solului, biologia microbiană și fizica picăturii. Intensitatea variază după suprafață, uscăciune și tipul de precipitație; nu e o rețetă identică la fiecare aversă.

Imagine: câmp arat după ploaie / Wikimedia Commons. Sol ud, nu o fotografie de laborator a geosminei. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Isabel Joy Bear | CSIROpedia; Rainfall can release aerosols | MIT News.